In timp ce companiile de top infrunta provocarile respectarii principiilor de ecologie, cei ce fac parte din supply chain au de luat decizii dificile: protejarea profitului versus protejarea mediului. Dar trebuie oare sa fie asa? Poate respectarea principiilor protejarii mediului sa adauge valoare asemeni scaderii costurilor? Cum pot oare sa fie protejate bunurile returnate fara a cauza prejudicii marcii/brandului?

Logistica inversa reprezinta procesul de retragere a bunurilor dintr-un punct al supply chain-ului, fie un centru de distributie, magazin sau client/ consumator final, pentru re-vanzare, reparatii sau reciclare.

Aceasta activitate poate fi dificila asemeni oricarui proces care trebuie sa se desfasoare invers fata de si are impact crescut asupra abordarii „verzi” (ecologice) a supply chain-ului. In aceasta zona apar mereu noi reglamentari (de exemplu, Directiva 2002/96/CE privind echipamentele electrice si electronice). Problemele sunt mai complexe decat simpla gestionare a fluxurilor inverse  - se produc oare bunurile corespunzatoare inca de la inceput? Pot fi acestea folosite suficient de mult timp? A ajuns, oare, prea departe planificarea iesirii din uz? Si, a fost, oare, proiectat supply chain-ul astfel incat sa includa planificarea unui centru de reciclare? Ce intreprind companiile pentru respectarea  Directivei 2002/96/CE privind echipamentele electrice si electronice, de exemplu?

Filosofia companiilor trebuie sa ia in considerare principiile ecologice respectandu-si in acelasi timp principiile economice, tinand cont ca e vorba de afaceri, si nu de acte de caritate. Bunurile electrice si electrocasnice trebuie sa fiegestionate impreuna cu autoritatile infiintate in acest scop. Pentru alte bunuri, precum articolele de imbracaminte, se foloseste un model bine-cunoscut. Clientii trebuie sa aiba posibilitatea de a returna bunurile necorespunzatoare comandate prin cataloage sau internet catre magazin. Unele pot fi puse inapoi pe raft, de exemplu, altele pot fi putin murdare, din cauza ambalajelor deteriorate, putand fi re-vandute cu un mic discount. Daca bunurile nu mai pot fi vandute, acestea sunt aruncate.

Protejarea brand-ului

Secretul este existenta unor terti care sa preia bunurile al caror ciclu de viata a luat sfarsit fara a aduce prejudicii brand-ului acestora – multi producatori nu doresc ca acestea sa sfarseasca in diverse targuri sau piete sau chiar magazine. Multe companii isi regasesc pe internet produsele, re-vandute de catre terti la preturi mult mai mici si ca second-hand-uri. Acest fapt nu poate aduce decat prejudicii vanzarilor si imaginii anumitor produse.

Cu cat clientul satisfacut de calitatea unui produs este mai apropiat de producator in supply chain, cu atat rata retururilor este mai mica Dar cand produsele se intorc in magazin, producatorul trebuie sa dispuna de resursele necesare pentru a le gestiona corespunzator. Un producator trebuie sa fie totdeauna pregatit sa intampine retururile din partea magazinelor care prefera sa ceara inapoi banii platiti pe ele decat sa le vanda in magazin cu un anumit discount. Si fiecare stadiu al returului costa bani.

In conditiile mult-discutatei crize economice a momentului, este foarte important pentru companii sa caute solutii pentru reducerea numarului retururilor precum si pentru reducerea stocurilor deteriorate.

Acestea din urma trebuie sa fie transformate intr-o sursa interna de aprovizionare. Se investeste mult in evitarea pierderilor -  maculatura, de exemplu, se deterioreaza usor, de aceea pachete intregi trebuie sa fie impachetate in vid. Dar acest fapt contravine normelor ecologice nefiind o optiune buna pentru Germania, de exemplu. Marea Britanie a inceput recent adoptarea normelor care au fost implementate cu succes in Germania, insa nu a stabilit inca modelul pe care doreste sa-l aleaga si implicatiile industriale ale acestuia. Separarea deseurilor este un lucru bun dar exista oare un mecanism corespunzator de recuperare a unei parti din valoarea acestora? Inca se elaboraza legi cu privire la bunuri deteriorate si deseuri.
Exista o diferenta intre transformarea procesului retururilor intr-un generator de venituri pentru client sau cel putin intr-un minimizator al pierderilor si pastrarea tuturor retururilor doar pentru ca acestea sa nu ajunga sa fie deversate pe diverse portiuni de teren.  Companiile incearca sa-si maximizeze veniturile folosind piete alternative, facand diverse reduceri pe internet, returnand furnizorilor tot ce poate fi returnat.  Productia de tip lean este productia care corespunde normelor ecologice.


In zilele noastre s-a schimbat modul de gandire al oamenilor – ei nu se mai asteapta ca bunurile sa dureze, atitudine care contravine total principiilor ecologice. Acum 20 de ani oamenii erau dezamagiti total cand reparatia bunurilor lor nu renta – in zilele noastre acesta este un fapt obisnuit. Odata cu globalizarea, producatorul care detine tehnologia si capacitatile pentru repararea unui bun este mult prea departe de piata pe care s-a comercializat produsul lui pentru ca reparatia sa merite facuta.
Din plastic, hartie, carton sau metal se pot obtine castiguri. Exista optiunea trimiterii acestora la o groapa de gunoi contra cost sau a re-vanzarii catre centrele de colectare. Cea de-a doua reprezinta optiunea cea mai buna; desi nu se vor obtine prea multi bani, solutia este optima din punct de vedere ecologic.

Piata colectarii de materiale reciclabile se dezvolta incet. In presa si pe internet incep sa-si faca reclama firme care au acest profil de activitate si este de apreciat ca exista oameni care castiga din activitati benefice pentru mediu. In acest sens se pune intrebarea: cine va arbitra intre firmele care colecteaza materiale reciclabile si logistica transportului economic la acestia.

Scaderea veniturilor din vanzari prin acordarea unui discount de 10% trebuie sa fie analizata prin comparatie cu adevaratele costuri generate de ciclul de retur/recuperare a unui produs. Companiile trebuie sa acorde o atentie deosebita costurilor retururilor.

Retururile au aparut in momentul introducerii vanzarilor prin cataloage. Comparativ cu aceasta forma de vanzare, retail-ul prin canale multiple este mult mai fragmentat, mult mai multi oameni gestioneaza retururile si se pierd economii de scala. Se poate determina astfel locatia catre care trebuie sa se indrepte un produs, daca exista o intelegere/o clauza in contractul incheiat cu furnizorul, s.a.m.d.  Pe langa procesul industrial, exista o serie de decizii luate separat.

In  modelul clasic de comanda prin catalog – prin posta o medie a retururilor era de 20% era ceva obisnuit. Totusi, in industria modei aceasta cifra este mai degraba 50%. Exista firme care au intampinat lipsuri in stoc din cauza ca suma retururilor era mai mica decat cea preconizata. Pe de alta parte, retailerii care activeaza prin canale multiple au sanse mai mari in gestionarea cu succes a retururilor.

Tendinte pentru viitor

Industria inca esueaza in anumite sectoare – nu-si asuma responzabilitatea preferand sa „semneze cecuri” in loc sa se implice activ. Anumite practici comerciale agraveaza problemele deja existente. Retururile individuale nu au un traseu autonom bine stabilit iar cand vine vorba de reciclare   industria nu este bine pusa la punct si nici sustinuta in dezvoltarea sa. De asemenea, nu exista piete pentru produsele provenite din reciclare.

In aceeasi maniera, „cele mai bune practici” nu sunt puse la punct in cazul supply chain-ului invers. Si, in acelasi timp, lipsesc cele mai elementare cercetari pe tema costurilor activitatilor de mediu si a beneficiilor diverselor fluxuri inverse.